Asta ar fi unul din motive. Al doilea ar fi ca Warrington asta este al dracului de frumos, muuuult mai frumos ca Oldham, trebuie sa recunosc. Unde mai pui si ca populatia de pachistanezi iubitori de curry (cu care sunt prieten la catarama!) de-aci este vecina cu zero, spre deosebire de Oldham unde (si nu exagerez) cred ca sunt majoritari. Pai dreaq, asta e unul din motivele pt care am plecat din Romania, sa scap si de fetzele negricioase de pe-acolo. Bine, la drept vorbind acum nu prea se compara pachistanezii de aici cu tiganii din Ro, dar tot au radacini comune. Si pt mine asta e de ajuns

Alt motiv “puternic” este ca mostenitorului, Mihnea Andrei, ii place aici in ultimul hal, este total in elementul lui, mai ales cand iesim in weekend-uri prin parcurile din imprejurimi.

Sa revin la povestire: acum cateva luni (vreo 3 adica) am inceput sa cautam casa in zona Warrington (eu si “consoarta“, vreau sa spun). Am contactat cateva agentii imobiliare, am vazut cateva case (de fapt, vizitat doar una, daca ma gandesc mai bine) si… am gasit-o pe-asta unde tocmai ne-am mutat. Gasit, vazit, placut, vorbit cu proprietarul, trecut prin toata procedura de credit-check de pe aici, cand vrei sa inchiriezi, trecut cu bine si semnat contractul, care a inceput de pe 1 mai. Ne-am mutat abia acum pentru ca am dus toate lucrurile incet-incet (stiti voi: catel, purcel, tigai, farfurii, etc). In fiecare zi in drum spre serviciu ajungeam in Birchwood cu vreo 15 min mai devreme sa mai descarc o tura de bagaje. Am iesit mult mai ieftin decat sa platesc o firma specializata in mutat, sincer.

Ziceam de procedura de credit-check. Ditamai aventura, intr-un fel. Dar aventura buna. Adica, in felul asta se protejeaza si proprietarul, si agentia prin care am gasit casa impotriva eventualilor chiriasi cu ganduri necurate, neseriosi, etc. Stiti procedurile de la banci, cand te duci sa faci un imprimut? Ei, ceva de genul asta a fost si aici. Sunt firme specializate in treaba asta, care suna la locul tau de munca sa verifice daca intr-adevar lucrezi acolo si mai ales daca au de gand sa te concedieze in curand. Suna la propietarul actual unde stai cu chirie sa verifice ce fel de om esti, iti platesti chiria la timp, devastezi casa, darami peretii, spargi geamurile, sau alte treburi de-astea de om de incredere. Iau legatura cu banca unde ai cont, sa verifice daca nu cumva ai ceva imprimuturi sau credit-cards pt care nu esti la zi cu platile, etc. Cum spuneam, ditamai aventura. Bine cel putin eu nu a trebuit sa fac mai nimic, in afara sa le dau nr de telefon de la serviciu si al fostei proprietare si sa astept 2 zile sa vina verdictul, care, evident, a fost favorabil Odata venit, semnat contractul si asta a fost tot. Chiar inainte de 1 Mai mi-au fost predate cheile, certificate de gaze, electricitate, etc, etc si de atunci dimineata cand plecam spre serviciu, ajungeam cu 15 min mai devreme sa trec pe la noua casa (care apropo, este la 5 min de serviciu) sa mai las o perna, o furculita, un castronel, o jucarie de-a lui Mihnea, etc. De vreo doua saptamani am venit aici in weekend (in Birchwood adica) sa mai facem ba cate o inspectie pentru a determina ce mai avem de cumparat asa, de casa noua, sa-i dam un “look comercial” sa zic asa, ba ceva curatenie, etc. E bestiala casutza asta, si imprejurimile sunt pe masura. E un cartier mai… “posh” sa-i zic, (cica) mai “de fitze”. Verde, Mult verde. Mai verde ca o padure Sunt maniaci pe-aci cu pomii, cu iarba, gazonul ala englezesc tuns periodic, sa fie frumos, si totul arata fresh asa de la ploile abundente. Avem o scoala primara la vreo 3 minute de mers pe jos (asta o sa ne prinda bine in curand, cand mostenitoru’ o sa inceapa scoala), liceu la 5 minute (tot de mers pe jos), iar un ditamai centru comercial (Birchwood Shopping Centre) la vreo 7-10 minunte cu masina, de data asta. Tot langa centrul asta exista si GP (medicul de familie) la care trebuie sa figurezi, si un cabinet dentar. Cartier rezidential in cel mai pur sens al cuvantului, ce mai. Nu mai spun, ca in Warrington am mai vazut un centru comercial IMENS acum doua saptamani or so, Golden Square Shopping Centre, magazinul IKEA Warrington este si el prezent deasemenea Plus ca orasul, cum ziceam, frumos in draci. Pur British

Cam asta ar fi, pe scurt, aventura cu mutatul in UK. Sa fie intr-un ceas… cu cuc, zic!

Jo, the “design mastermind” here at Space48 created a brilliant poster about the “Star Wars Day”, starring Stan

May the 4th be with you all!

Pai e o poveste destul de scurta: aseara, pe la ora 1:30 am trebuia sa ma intorc acasa din Manchester City Centre, iesisem cu colegii de firma in oras (dar asta e subiectul unui eventual alt post). Buuuun, zic hai ca iau un taxi la ora aia (evident) si ma dic si eu sa dorm. Cum in fata barului in care tocmai fusesem era plin de lume care avea acelasi scop ca si mine – sa gaseasca un taxi – zic hai ca merg un pic pe jos pana “dupa colt” ca stiu eu unde gasesc mai lejer o masina. Zis si facut, merg un pic, gasesc un taxi, ma urc. Soferul – un paki de-ala cretin care putzea a curry si a nespalat de la 7 poste (chiar, astia nu se spala decat cand au vreo sarbatoare sau cand ploua?).

- Unde mergi?
- Oldham, etc, etc
- Aaaaa, pai e cam departe. Unde mai exact in Oldham?
- In cartierul X, conteaza?
- Pai si cam pe unde in cartierul X?
[deja ma apucau dracii]
- Undeva pe langa strada Y
- Aha, si cam cat de departe tre’ sa mergem pe strada Y?
- Pana mea, daca ti-e teama ca nu-ti platesc cand ajungem acolo stai linistit, am bani sa-ti platesc, poftim, uite (si-i arat boului ca am bani sa-i platesc) si stiu approximativ cat costa pana acolo ca nu sunt “virgin” la mersul cu taxiul pe aceeasi ruta totusi
-  Si cam cat costa?!
[deja fierbeam]
- [doar in gand:] Pai e simplu boule – pornesti ceasul ala, pleci intr-acolo si vezi cat face cand ajungem la destinatie [out loud:] In jur de 30 quid
- 35! Si banii inainte sa plecam!

As fi putut sa ma dau frumos jos din masina boului si sa caut alta, dar fiind ora inaintata si cozile care erau in statiile de taxi-uri, am zis ca inghit in sec this time. II dau magarului 40 quid, imi da 5 rest si plecam.

Pe drum, probabil curry-ul nu tine si de plictiseala la imputitii ajtia si incearca sa faca conversatie:

- So, where are you from?
- Can you please just drive, that’s why I paid 35 quid, not for smalltalk…

Si cam asta a fost toata poveste, pana am ajuns la destinatie si m-am dat jos din masina.

Acum, de ce sunt asa inversunat in ceea ce priveste minoritatea asta din UK? Pentru ca boul care abia stia sa numere si are un accent muuuuult mai nasol ca al meu (hell, eu parca eram 140% british pe langa el) m-a facut sa ma simt ca ultimul infractor, cu aroganta lui de indian cordit. Da, sunt nervos pe respectiva natie, recunosc, nu ascund asta. Si da, m-a deranjat atitudinea lui de – vezi doamne – “io sunt sofer de taxi! ce jmeker este je!”. Si stiu ca suna a romanism pana in maduva oaselor – dar hate it cand un moron cu nicio clasa ma trateaza asa.

Cum dreaq se face ca daca esti pachistanez poti sa iti aduci toata familia de infractori retardati (si sunt multi frate!), sa traiesti mai mult de pe urma statului (alocatii pentru cei 20 de puradei, alte ajutoare de la guvern, etc) si daca esti roman si vrei sa fii perfect legalist si sa nu furi de la statul Britanic si mai ales tara UE trebuie sa indeplinim vreo 8459757943759  de conditii stricte ca sa avem dreptul sa muncim macar aici? E un pic deranjant sincer sa fiu.

Ce s-o mai lungesc, abia astept sa ne mutam in vara (cel mai tarziu la inceputul lui Iunie de fapt) in Warrington unde doar 1.2% din populatie o reprezinta retardo astia care traiesc cu impresia ca “thankyouplease” e forma corecta.

PS: legat de accentul moronilor astia si cum vb ei engleza nici nu mai vorbesc, ca imi vin dracii si mai tare. Nici eu nu sunt ala care vorbeste extrem de corect Eng…. stiti ce? Ba da! Pe langa boii ajtia sunt un fel de GOD la limba engleza, ar trebui sa-mi ridice statuie in pachistan (voit am scris cu lowercase).

WTF, like  a boss!

I’m talking about Massive Attack’s Teardrop. This is one hell of a song. Brilliant! Genius! It’s one of those songs that you listen, you get crazy about it and after a while you completely forget about, only to remember from time to time that this song exists and whenever you feel like, you can plug your headphones in, turn the volume at max, close your eyes and start dreaming.

THis exact thing happend to me starting yesterday: just remembered about this one and I’m listening to it ALL the time On heavy rotation in my playlist.

Enjoy.

Another “big change” that was coded with the new theme, is that you can now comment using Facebook’s comments plugin. Just to go the comments section of any blog post (at the bottom of the page) and voila!

Anyway, not too important but there u go: my new blog theme

PS: still a lot to do, CSS mostly.

Laterupdate: A few minutes later, Jo just created this new one THIS.IS.AWSOOOOME! )

Asta este sistemul de sanatate “de stat” al Britanicilor. Inainte de toate, spun doar ca povestea ce urmeaza este iar un motiv pentru care, ca roman, sa te dai cu capul de pereti cand realizezi inca o data ca Britanicii sunt cu cateva sute de ani inaintea Romaniei, din pacate. Nu ca sunt eu mare admirator al patriei-mume but still. So here it goes..

Al meu fecior, Mihnea, e racit de cateva zile, raceala luata de la gradinita unde “activeaza”. Nimic unusual pana aici – copil, mai si raceste. Dar ca de doua zile si tuseste mai rau decat de obicei si si mai nasol, ieri seara (intr-o marti adica) a inceput sa faca si un zgomot ciudat din gat/piept (nu mi-am dat seama exact) la fiecare respiratie. Ca parinte, te panichezi, really. Mai ales cand kinderelul are 2 ani si jumatate si saracutul de el nu stie sa-ti spuna exact ce are, ce-l doare, cum il doare si altele. Drept pentru care azi dimineatza la prima ora (miercuri, pt firul povestii) punem mana pe telefon si sunam la GP (un fel de “medic de familie” prin batatura pe-aci) pt o programare. Raspunsul ne-a dezarmat “abia saptamana viitoare e liber”. Nesimtit pakistanezu’ doctor asta. Ma rog. Democratic si sanatos mergem la “urgente” direct la NHS, nu am cum sa astept o saptamana cu copilul cu zgomotul ala la fiecare respiratie, nu? Asa, ajungem la centrul NHS unde completam un formular cu nume, prenume, data nasterii, numar de la pantofi si numar de scutece schimbate pe zi (glumesc), asteptam putin si intram la o tanti nurse care cum a vazut ca e vorba de un copil de 2 ani a inceput sa se strambe si sa-l distreze de ziceai ca e angajata fulltime la Disney Channel. Tot respectul ca stie sa-si modeleze comportamentul in functie de pacient. Il consulta, ii masoara nivelul oxigenului din sange, ii masoara bataile inimii, tensiune, etc. Tot timpul asta ne intreba de medical history al copilului. Dupa ce ne mai intreaba una-alta, il asculta cu stetoscopul ala, si alte chestii medicale, hotaraste sa-i faca o “sedinta” de aerosoli, acolo, pe loc. Aduce aparatura necesara in doi timpi si trei miscari, porneste jucaria, pune masca pe fatzuca micutului si stam si asteptam 5-10 minute. Dupa asta, il ia iar la ascultat, masoara iar oxigenul din sange, toata seria de teste dinainte. Ne spune sa nu ne speriem/panicam, dar ea considera ca e mai bine sa ne trimita sa-l vada un medic pediatru specialist de la Oldham Royal Hospital. Bun zic, mergem, nu-i problema, de ce sa ne speriem. Si raspunsul vine prompt: “pt ca vreau sa va trimit cu o ambulanta!”. Panica totala, pe mine si sotie, va dati seama. Si incepe tanti sa ne linisteasca. Vrea sa fie sigura ca micutul ajunge in cele mai bune conditii la spitalul cu pricina, sa fie monitorizat tot drumul la aparatul ala de oxigen in sange, chestii, trestii. Suna la spital, vb cu cineva pe-acolo, prezinta situatia si spune ca il trimite cu o ambulanta. Ni se spune ca va fi primit imediat la camera de garda a sectiei de pediatrie a spitalului. Intre timp, ajung si “the boys in green”, cum le spune tanti asistenta, si cand le spunea asa se citea in vocea ei o mare urma de respect. Si avea si de ce. Vin si baietii in verde, cum ziceam, si cum vad si ei varsta pacientului pe care urmeaza sa-l transporte, incep sa faca tot felul de giumbushlucuri ca sa-l distreze, sa nu se simta copilul traumatizat in vreun fel de drumul cu ambulanta. Ne urcam in masonoi si plecam spre spital. Cred ca nu a durat drumul mai mult de 6-8 minute (nu exagerez) si ajungem la spital. Ne dam jos din ambulanta si cel care sofase masina, deja era afara si ne astepta cu… un scaun de-ala cu rotile! Iar ne-am speriat un pic. Ne gandeam de ce e nevoie de asa ceva, ca nu e nicio problema la mers sau ceva de genul asta. “Asa se face, sa fim siguri ca ajunge pana in sectie in cele mai bune conditii!”. Da dom’le, tot respectul. Se urca sotia cu “borcanel” (da, il alint cu tot felul de nume ciudate pe-asta mic al meu ) in brate pe scaun si intram in spital. E prima data cand merg intr-un spital din UK. Cu aceasta ocazie am constatat ca filmele alea “cu doctori” respecta realitatea destul de bine. Nu prea semana cu ce stiam eu despre spitalele din ro, absolut deloc. In primul rand al dracului de curat. In al doilea rand, cladirea – holurile mari, late. Din ce-mi aduc eu aminte din ro, holurile alea sunt destul de inguste in majoritatea spitalelor, te apuca si crizele de cluastrofobie pe-acolo. Si credeti-ma, nu sunt asa de strain in ceea ce priveste spitalele. Sa ne-ntelegem: vorbesc de spitalele de stat, nu de vreo clinica privata aici. Si nu zic ca absolut toate spitalele din ro sunt asa. Dar cam 95% da. Ajungem la sectia de pediatrie, unde ni se face “luarea in primire” de catre o asistenta, baietzii in verde dispar, dar nu inainte sa mai faca o gluma cu Mihnea, care cand i-au zis “good bye” a inceput sa strige dupa ei “niiino-niino” Jmekker asta mic, nimic de zic

Sectia asta de pediatrie foarme misto facuta. Peretii decorati in tot felul de culori, nu albi ca intr-un spital conventional, tot felul de jucarii atarnate de tavan, fiecare pat din salon avea cate un televizor de-ala cu brat mobil prins de pat, sa se uite copilul la desene animate cat e pe-acolo, sa nu se simta traumatizat in vreun fel. In centrul salonului cutia maaaare cu jucarii de tot felul, sa nu se plictiseasca. Urmeaza iar o serie de “masuratori”, dupa care inca o serie de aerosoli, ascultat si stetoscopul, etc. Doar ca seria asta de aerosoli a durat ceva mai mutl, cam jumatate de ora. Si cand ziceam ca gata, mergem si noi spre casa (asta se intampla pe la ora 13) ni se spune ca nicidecum! Copilul trebuie sa fie tinut sub supraveghere acum, vor sa vada cum este la 4 ore dupa sedinta de aerosoli. What?!? 4 ore?! Pai nu putem sa mergem home sau unde avem treaba si sa revenim in 4 ore? Well, nu. Trebuie sa stea acolo, daca in alea 4 ore se intampla ceva cu el, daca i se agraveaza situatia? Ma rog, urmeaza 4 ore de stat si pierdut vremea, timp in care ne-am jucat, ne-am uitat latv, am si dormit vreo ora (well, el, nu noi). Incep iar masuratori, teste, dat un antibiotic cu gust de blackcurrant (deh! sa-l inghita mai bine asta mic). Si lamuririle din partea doctorului: are o raceala mai puternica si se pare ca a contactat o bacterie/virus (sau ceva pe-acolo) care i-a patruns pe caila respiratorii pana la plamani. Nu e ceva grav, astm sau altceva de genul asta, doar ca trebuie tratata bine si din timp, si ca am facut foarte bine ca nu am asteptat mai mult pana sa mergem la doc. Pai normal ca nu, doar e vorba de urmasu’ meu! Au mai venit sa-l vada/consulte alti doi doctori (in final, pe toata ziua, a fost consultat de vreo 4). La ora 5 i s-a servit masa, si credeti-ma nu era celebra “mancare de spital” de prin ro de care se plange toata lumea. Intr-un final, ni se da tratamentul pe care trebui sa-l urmeze timp de cateva zile si suntem liberi sa plecam home. Adica undeva pe la 18:30 cam asa, am plecat din spital.

Concluzia (concluziile, de fapt), ca doar nu am scris tot ce s-a intamplat pe azi doar asa, sa nu uit eu: am fost tratati… “human”, in primul rand. Doctorii chiar iti spun tot ce trebuie, ce se intampla, de ce se intampla, si pe un limbaj cat mai lipsit de termeni de specialitate de-ai lor, sa-i inteleaga si romanu’ venit in UK Ideea pe care o aveam in cap cand ma gandeam la “spital” mi-a fost spulberata fara nicio indoiala. Tot respectul pentru Marea Britanie si al lor National Health System, e un sistem care intr-adevar functioneaza, mai ales cand din el fac parte oameni care chiar isi dau interesul si chiar le pasa de pacienti. Este prima data din ma duc intr-un spital si accentul se pune pe pacient intr-adevar, dpdv uman, nu doar al undei conditii pt care a venit acolo. Nu doar “sa ne justificam salariile” sort of speak. Inca o chestie, toate serviciile medicale pt copii sunt gratuite, indiferent de statutul parintilor (someri/employed/unemployed/whatever).

Si ce e cel mai important, Borcanica este ok, e doar o raceala mai puternica (,) care i-a afectat si caile respiratorii, mai mult decat la o raceala normala. Cu tratamentul dat, in 2-3 zile o sa fie ca nou Ca parinti, trebuia sa trecem si prin asta – sa ajungi cu mosntenitorul la un spital. Doar ma bucur (al dracului de tare) ca a fost unul din UK si nu unul din ro…

Pe 15 Noimebrie am avut IMENSAAAA placere sa merg la un concert RHCP in Manchester, la MEN Arena. Il asteptam din vara, de cand mi-am cumparat bilet (prin iulie, daca imi aduc bine aminte). Cu greu, pana la urma a trecut vara, indian summer-ul de-aci, ceva din toamna si a ajuns si concertul, finally. Am ajuns la MEN Arena pe la 6 si-un pic (cantarea trebuia sa inceapa pe la ora 7:30 cica, cel putin asa scria pe bilet). M-am invartit eu ce m-am invartit pe-acolo pana la 7:30 si fix cand au zis a inceput. Bine, au inceput sa cante niste unii in deschidere, habar n-am cum ii cheama sincer, nici nu mi-au facut o impresie buna deloc, mai ales ca “adoptau” un stil cel putin ciudat pentru gustul meu (io-s mai old-school asa, la cei “aproape 40″ ai mei ), un stil pe care cred ca l-as putea defini ca o combinatie intre raggae cu ceva influente… arabice, musulmane, cum vreti sa-i spuneti, ca vocalul parca era Naarghita sau ceva pe acolo. Ce mi-a placut in schimb (si asta iar e o MARE diferenta intr un concert din RO si unul din UK): publicul! Tot respectul. Cred ca un procent de 95% a fost pe aceeasi lungime de unda cu mine, legat de opening-act-ul asta. Cu toate astea, NIMENI nu i-a huiduit, aruncat cu sticle goale, rosii stricate sau oua spre scena. Dimpotriva, dupa fiecare piesa absolut toti aplaudau, urlau (cheering), etc. Dovada ca bunul simt n-are nicio legatura cu faptul ca esti roacher, pancher, reivar, repar, sau mai stiu eu ce natie muzicala. Aia pe scena se chinuiau sa entertain lumea, drept pentru care meritau aplauze. Mi se pare si normal. Asta e iar unul din motivele pentru care I fuckin’ love the UK so much, cred. Alta chestie care m-a surprins (intr-un mod extrem de placut i mean) a fost cand am vazut oameni de 50+ ani venind la concert, cu tricouri cu RHCP si tot tacamul. Si serios, nu erau doar 2-3, cazuri izolate Un cuplu trecut de prima tineret sa zic, au avut locuri pretty close de mine. Chiar langa mine au avut locuri un cuplu de vreo 30 (cred), pretty rockers asa. I mean, daca te intalneai cu ei pe strada – traversai. Well, au cantat si dansat tot concertul, chestie la care recunosc ca nu prea ma asteptam (don’t ask me why, just didn’t).

Oricum, au terminat si respectivii, pauza de vreo 20 minute, timp in care s-a amenajat scena pentru the big act si a inceput. In momentul in care s-au stins luminile, chiar cu cateva secunde inainte de primele acorduri s-a declansat si nebunia din partea publicului. Abia imi puteam auzi gandurile de galagia din sala. Sincer, credca nu mi-a mai placut un concert in halul asta de la primele din viata mea, cand mi se parea ca tot ce zboara se mananca. De fapt aberez – a fost mult mai tare de atat. O explozie continua de sunet si lumini, cu proiectii al dracului de bine gandite si realizate. Ce-i al lor e al lor, tre’ sa recunosc. Baietzii astia sunt tari la capitolul show. Bine, nu ca la muzica stau mai prost sau ceva de genul asta E bestial sa vezi o sala intrega (si e pretty big MEN Arena asta) cantand, dansand, simtindu-se bine. E si mai tare sa-i vezi si pe cei de pe scena ca le place ce fac si le place cand publicul se simte bine, nu au venit doar sa cante pe scena doar pt ca au fost platiti, desi era al doilea concert numai in Manchester, mai avusesera unul cu o zi inainte, in aceeasi sala. Au fost piese si vechi, si noi, de pe ultimul “I’m With You”. Cred ca nebunia cea mai mare a fost pe “Give it away” si “Under the bridge” (bine, era de asteptat la o adica). Cum spuneam, totul ornat cu un spectacol de lumini si culori de toata frumusetea. Nu cred ca mai e cazul sa mai spun ca de la concert incoace am lasat radio-ul pe locul 2 in masina, rasunand aproape incontinuu RHCP, mai ales pe autostrada in drum spre job sau back from it.

Am facut si ceva poze/filme din pacate au iesit la o calitate mizerabila. O sa pun totusi link cu ce am filmat pe “Californication” – sunetul este de-a dreptul sub orice critica, dar u get the idea

http://youtu.be/FDCWtEGL1A4

Cred ca cel mai mare regret la concertul asta a fost ca… well… s-a terminat As mai fi stat sa-i vad cateva zile